PORTUGALIA... IN SFARSIT

Da, am zis ca trebuie sa scriu si de asta, de vreme ce toata lumea ma intreaba. De cand am fost acolo, am intrat in blocaj, nu mai pot sa scriu pe blog... as avea chestii de zis dupa Portugalia, dar trebuie sa trec de ea ca sa scriu altceva...

O sa incerc... sa relatez obiectiv ce am facut acolo. Am fost 3 zile in Lisabona singura inainte sa ajunga Marcel si apoi am mers pe coasta Algarve. Am fost o zi la Sevilla si apoi am stat 4 zile in una din statiunile de pe coasta - Armacao de Pera. Am vizitat, am facut plaja, m-am bucurat de compania sotului meu si a unor prieteni dragi cu care a venit el din Romania.

Suna simplu, nu? Totusi, aceasta excursie a schimbat ceva in mine, ceva important, dar pe cuvant ca nu imi dau seama ce si cum. Stiu doar ca din secunda in care am pasit afara din aeroportul din Faro, m-am simtit altfel.

Totul s-a concretizat foarte puternic in Lisabona. Dupa o luna de ploaie si frig, ajunsesem intr-un oras cald si insorit. Incalzit de soare si de oameni. Am iesit in prima dimineata sa cunosc orasul, am decis sa iau un itinerar de la autocarele care faceau turul orasului si sa il fac la picior. Ajung in centru. Soare, cateva statui foarte faine, in culori puternice si calde, porumbei peste tot, oameni care vorbesc tare si se grabesc spre cumparaturi (este duminica dimineata), dar viata razbate din ei. O iau usor pe drumul ales. Alte statui, magazinase, multa verdeata, o cursa de ciclism. Vreo 500 de biciclisti de toate varstele faceau turul orasului. Primul lucru impresionant, nu parea ceva iesit din comun, se pare ca au astfel de curse foarte frecvent.

Merg mai departe, bulevarde pline de verdeata, umbrite de palmieri inalti, batrani dar ingrijiti, soarele mai licareste pe alocuri printre ramuri, trotuare pietruite pe langa strazi cu asfalt impecabil, dealuri si vai, alte dealuri si alte vai.

Se face 10.30 dimineata si intru in Saldanha (un mall) sa beau o cafea si sa mananc ceva. Primul magazin pe care il vad - o librarie! De cand vroiam sa imi cumpar cateva carti in portugheza! S-au dus si banii mei de mic dejun, dar sunt asa fericita! Ma plimb putin prin mall, ajung intr-o cafenea - la intrare are un magazin de muzica din care razbate niste fado (Cesaria Evora este cea mai cunoscuta reprezentanta a genului), urci cateva trepte si ajungi intr-un fel de salon cu mese de bar si mese de lemn masiv brun, scaune de bar si scaune capitonate, oameni citind ziare, oameni citind carti, oameni citind cursuri. Ca o sala de lectura cu cafea si suc natural de portocale, o atmosfera de nedescris. Sunt impresionata. Ma asez si citesc cateva pagini in timp ce mananc ceva si beau un suc.

Plec mai departe, vad palate, piete, bulevarde, multa verdeata, culori calde peste tot, liniste plina de vata, nu stiu cum sa explic. M-am apucat sa citesc "Zahir" de Coelho in portugheza, cartea asta se potriveste cu experienta mea lisaboneana intr-un fel ciudat.. sunt singura intr-un oras extraordinar, pentru prima data in cateva luni extrem de agitate am timp sa ma gadesc la mine si la ce se intampla in viata mea, iar in carte parca transpar o sumedenie de raspunsuri la intrebarile mele.

Este deja ora 5 dupa amiaza, ma intorc in Rossio (centrul orasului), stau la 5 minute de aici. S-a schimbat peisajul, lumea a iesit deja la plimbare, bulevarde pietonale pline de terase la care lumea mananca, rade, traieste. Ma duc pana in Praca de Comercio, la 10 minute de aici si vad raul. Este asa de mare ca pare un ocean. Si soarele deja incepe sa scada, privelistea e covarsitoare.

De la Praca de Comercio inapoi spre Rossio trec pe Rua Augusta, una din cele mai mari strazi pietonale impanzite de terase si magazine. Dar nu numai de asta. Pictori care isi creaza opera sub ochii trecatorilor, actori sau doar studenti la actorie care isi exerseaza talentul si mai fac si niste bani, papusi gigantice manuite spre deliciul pietonilor, arta, arta, arta. Peste tot se intampla ceva de genul asta. Sunt uimita.

Ajung inapoi in Rossio si deja intru intr-un fel de transa introspectiva. In jurul statuii principale, plin de tineri care stau desculti, sunt asezati sprijiniti de statuie si citesc. Fiecare ce vrea, din cand in cand ridica privirea si se uita catre soare, parca vrand sa gaseasca raspunsul la vreo intebare din cartea lor in razele lui. Stiu senzatia, am fost si eu acolo. Ma asez si eu. Este un sentiment de nedescris, parca simt ca cresc.

A doua zi iau tramvaiul vestit (28) si ma duce pe dealuri si vai, cu viteza mare si pe stradute extrem de inguste (nu incape decat tramvaiul asta care pare din 1800 toamna, iar oamenii care merg pe trotuar trebuie sa se lipeasca de zidurile cladirilor ca sa nu fie luati pe sus, dar nimeni nu pare deranjat de asta). Tramvaiul are geamuri cu rame de lemn care sunt deschise, dar suntem avertizati sa nu scoatem capul sau mana ca ramanem fara ele. Si este adevarat.

La intoarcere ma opresc pe drum, intru intr-o catedrala si stau acolo vreo ora. Nu sunt deloc bisericoasa de felul meu (de cand m-am maritat, nu am mai fost in biserica decat cand am cununat pe finii mei), dar m-am simtit asa de bine acolo... nu era nici un preot care sa se uite la tine cu intrebarea "ce doresti, fiica mea?", nici o baba care sa se uite suspect la tine, ce sa mai, toate chestiile pe care nu le suport la bisericile din Romania. Nu ca aici nu ar fi si din alea, dar biserica asta mi-a placut.

Dupa ce ies din catedrala, vad o terasa imensa de unde se vede raul-ocean. Este pe un deal, jos se vad casutele mici, albe si inghesuite, in stanga se vede palatul regal, in fata e raul. Soarele e sus. Iau un scaun, o apa rece si ma asez sa citesc din nou.

Vreo 4 ore mai tarziu, reusesc sa ma desprind de peisaj si sa plec melancolica spre alte peisaje. Iau alt tramvai la intamplare si ajung la iesirea din oras. Vad cartiere sarace, oameni care seamana asa de tare cu romanii, dar pese tot este multa culoare. Palmieri, soare, sisteme de irigatii care tin verdele - verde.

Sper sa se inteleaga ceva din ce am scris mai sus... postul asta e mai mult pentru mine decat pentru ceilalti, aveam nevoie sa imi scriu aceste ganduri ca sa pot sa trec peste ele. Desi sunt convinsa ca esenta nu a ramas in cuvinte...